 |
| foto: Lenore |
Gerul mă loveşte în
faţă când ies din autocar. Este ora 4:30, strada este pustie şi udă. Mă aflu în
autogara din Aachen- Germania, unde staţionează încă două autocare în care se
zgribulesc călătorii de frig. Cu un geamantan într-o mână şi cu rucsacul cu
aparatul de fotografiat în spate, îmi încep aventura culturală şi culinară
într-o ţară despre care ştiu prea puţine pentru câte poveşti minunate ascunde.
E abia jumătatea lui Iulie, dar miroase a toamnă. Sunt cam opt grade,
bănuiesc... Îmi ridic gulerul și trag fermoarul gecii. O iau agale pe aleea
dintre blocuri. Ajunsă în staţia autobuzului care mă va duce la destinaţie,
observ cât de curate sunt străzile. Este minunat să priveşti în jurul tău şi să
vezi cât de îngrijit este totul. Gardurile vii sunt tunse milimetric şi florile
din spaţiile verzi au un miros dulceag, bicicletele parcate în spaţiile special
amenajate nu sunt vandalizate şi strada udă de ploaie este ca o pârtie de
cleştar ce o ia la vale, către centru.
Călătoria către
centru nu durează mult, când ajung în staţie sar din autobuz şi mă uit în jur.
Totul este minunat. Răsăritul soarelui colorează clădirea de-un gri murdar a
domului într-o nuanţă de orange ce îl transformă dintr-o clădire cu 6 stiluri
arhitectonice diferite într-o clădire impunătoare prin toate elementele
decorative care o acoperă, plăcută privirii.
Străzile se animă de
oamenii grăbiţi, care în drum spre servici se opresc la cafenelele şi
braseriile ce inundă străzile cu miros de cornuri coapte şi cafea proaspăt
măcinată.
Trec pe lângă ele, urc străduţa ce mă conduce
către muzeu de presă care se afla în vecinătatea clădirii unde a fost primul
sediu Reuters din lume. De pe acoperişul acestei case, Paul Julius Reuter a
trimis ştiri către Bruxelles prin porumbei călători, acesta fiind primul schimb
de ştiri din lume, în anul 1850.
Merg mai departe. Drumul pietruit străbate
oraşul în serpentine, descoperind la fiecare pas clădiri ce par a fi scoase din
poveşti, cu stucaturi unice şi picturi viu colorate.
Scot din buzunarul
jachetei o hartă mototolită şi caut pe ea drumul cel mai scurt către biroul de
informare pentru turişti, pentru a întâlni ghidul ce îmi va prezenta oraşul.
Trebuie
să ajung în centru, lângă “Elisenbrunnen”, o fântână din care curge apă
termală, descoperită în secolul 1. E.n, când a fost fondat oraşul de către
armatele romane, care au construit băile militare de aici. Astfel a aparut
denumirea oraşului, “Bad Aachen”, “Aix-la-Chapelle” (franceză) sau
“Aquisgranum” (latină).
 |
| foto: google.com |
O iau din loc şi caut
cu privirea turla clădirii Primăriei, de care am auzit câteva poveşti. “Aachen
a fost oraşul de încoronare a 30 de împărați ai Sfântului Imperiu Roman între
anii 813 și 1531” – aud o voce din spatele meu. Mă întorc şi văd un bărbat venind spre
mine, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, o persoană
interesantă aş putea spune. Nu seamănă cu cei din jur, se distinge de ei prin
bascul pe care îl poartă pe o ureche şi vorbeşte romană. Este singurul ghid al Aachen-uli
care este de naţionalitate romană şi care-i cunoaşte istoria mai bine decât
mulţi locuitori. “Cele mai mari imagini istorice ale Romantismului sunt
frescele artistului Alfred Rethel care se află în sala de încoronare a
Primăriei. Acestea redau imagini din viaţa lui Carol cel Mare dar şi pe romani
descoperind izvoarele termale, în locaţia unde se află la ora actuală acest
oraş”. Fascinată mă uit în sus spre clădirea la care am ajuns în câteva minute
parcă plutind, imaginându-mi ceremoniile de încoronare fastuoase la auzul celor
povestite de ghid.
După turul făcut în
minunata clădire ne îndreptăm spre “Lousberg”, punctul ce mai înalt al
oraşului, de unde putem vedea împrejurimile. Privind în zare, văd locul pentru
care am venit aici: 5 km mă despart de punctul de joncţiune al celor trei
graniţe ale Germaniei, Olandei şi Belgiei: Labirintul din “Der Dreiländerpunkt”
(punctul celor trei ţări)- cel mai înalt punct al Olandei. Acest labirint este
un labirint viu, în care o dată intrat, trebuie să parcurgi toate traseele ca
să poţi ieşi din el.
Drumul către labirint
se poate face cu autobuzul sau pe jos şi este foarte interesant deoarece
străbate pădurea până la destinaţie. Cum nu există graniţe între cele trei
ţări, acestea sunt marcate cu o linie albă vopsită pe asfalt şi pot fi confundate cu
marcajele rutiere. Partea stângă a străzii se află în Germania şi cea dreaptă
în Olanda. Trotuarele de pe partea germană sunt gri, cele olandeze sunt roşii.
Îţi dai seama în ce ţară te aflii doar privind la numărul de înmatriculare al
maşinilor sau la culoarea pavajului.
Înainte de a intra în
labirint ne potolim foamea cu o specialitate olandeză, “Matjesherring”, o
specialitate de hering ce se serveşte crudă, alături de ceapă albă şi pâine de
graham.
După această masă consistentă si delicioasă
ne îndreptăm către labirintul la care îmi este gândul de când am pus piciorul
pe pământ nemţesc. Ajunsă la poartă, trag aer în piept, împing bariera de la
intrare şi pătrund înăuntru... (va urma)
