23/03/2012

Când istoria şi tradiţiile sunt neîngrădite (I)

foto: Lenore

  Gerul mă loveşte în faţă când ies din autocar. Este ora 4:30, strada este pustie şi udă. Mă aflu în autogara din Aachen- Germania, unde staţionează încă două autocare în care se zgribulesc călătorii de frig. Cu un geamantan într-o mână şi cu rucsacul cu aparatul de fotografiat în spate, îmi încep aventura culturală şi culinară într-o ţară despre care ştiu prea puţine pentru câte poveşti minunate ascunde. E abia jumătatea lui Iulie, dar miroase a toamnă. Sunt cam opt grade, bănuiesc... Îmi ridic gulerul și trag fermoarul gecii. O iau agale pe aleea dintre blocuri. Ajunsă în staţia autobuzului care mă va duce la destinaţie, observ cât de curate sunt străzile. Este minunat să priveşti în jurul tău şi să vezi cât de îngrijit este totul. Gardurile vii sunt tunse milimetric şi florile din spaţiile verzi au un miros dulceag, bicicletele parcate în spaţiile special amenajate nu sunt vandalizate şi strada udă de ploaie este ca o pârtie de cleştar ce o ia la vale, către centru.
Călătoria către centru nu durează mult, când ajung în staţie sar din autobuz şi mă uit în jur. Totul este minunat. Răsăritul soarelui colorează clădirea de-un gri murdar a domului într-o nuanţă de orange ce îl transformă dintr-o clădire cu 6 stiluri arhitectonice diferite într-o clădire impunătoare prin toate elementele decorative care o acoperă, plăcută privirii.
Străzile se animă de oamenii grăbiţi, care în drum spre servici se opresc la cafenelele şi braseriile ce inundă străzile cu miros de cornuri coapte şi cafea proaspăt măcinată.
Trec pe lângă ele, urc străduţa ce mă conduce către muzeu de presă care se afla în vecinătatea clădirii unde a fost primul sediu Reuters din lume. De pe acoperişul acestei case, Paul Julius Reuter a trimis ştiri către Bruxelles prin porumbei călători, acesta fiind primul schimb de ştiri din lume, în anul 1850.
Merg mai departe. Drumul pietruit străbate oraşul în serpentine, descoperind la fiecare pas clădiri ce par a fi scoase din poveşti, cu stucaturi unice şi picturi viu colorate.
Scot din buzunarul jachetei o hartă mototolită şi caut pe ea drumul cel mai scurt către biroul de informare pentru turişti, pentru a întâlni ghidul ce îmi va prezenta oraşul.
Trebuie să ajung în centru, lângă “Elisenbrunnen”, o fântână din care curge apă termală, descoperită în secolul 1. E.n, când a fost fondat oraşul de către armatele romane, care au construit băile militare de aici. Astfel a aparut denumirea oraşului, “Bad Aachen”, “Aix-la-Chapelle” (franceză) sau “Aquisgranum” (latină). 

foto: google.com
O iau din loc şi caut cu privirea turla clădirii Primăriei, de care am auzit câteva poveşti. “Aachen a fost oraşul de încoronare a 30 de împărați ai Sfântului Imperiu Roman între anii 813 și 1531” – aud o voce din spatele meu. Mă întorc şi văd un bărbat venind spre mine, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, o persoană interesantă aş putea spune. Nu seamănă cu cei din jur, se distinge de ei prin bascul pe care îl poartă pe o ureche şi vorbeşte romană. Este singurul ghid al Aachen-uli care este de naţionalitate romană şi care-i cunoaşte istoria mai bine decât mulţi locuitori. “Cele mai mari imagini istorice ale Romantismului sunt frescele artistului Alfred Rethel care se află în sala de încoronare a Primăriei. Acestea redau imagini din viaţa lui Carol cel Mare dar şi pe romani descoperind izvoarele termale, în locaţia unde se află la ora actuală acest oraş”. Fascinată mă uit în sus spre clădirea la care am ajuns în câteva minute parcă plutind, imaginându-mi ceremoniile de încoronare fastuoase la auzul celor povestite de ghid.
După turul făcut în minunata clădire ne îndreptăm spre “Lousberg”, punctul ce mai înalt al oraşului, de unde putem vedea împrejurimile. Privind în zare, văd locul pentru care am venit aici: 5 km mă despart de punctul de joncţiune al celor trei graniţe ale Germaniei, Olandei şi Belgiei: Labirintul din “Der Dreiländerpunkt” (punctul celor trei ţări)- cel mai înalt punct al Olandei. Acest labirint este un labirint viu, în care o dată intrat, trebuie să parcurgi toate traseele ca să poţi ieşi din el.
Drumul către labirint se poate face cu autobuzul sau pe jos şi este foarte interesant deoarece străbate pădurea până la destinaţie. Cum nu există graniţe între cele trei ţări, acestea sunt marcate cu o linie albă vopsită pe asfalt şi pot fi confundate cu marcajele rutiere. Partea stângă a străzii se află în Germania şi cea dreaptă în Olanda. Trotuarele de pe partea germană sunt gri, cele olandeze sunt roşii. Îţi dai seama în ce ţară te aflii doar privind la numărul de înmatriculare al maşinilor sau la culoarea pavajului.
Înainte de a intra în labirint ne potolim foamea cu o specialitate olandeză, “Matjesherring”, o specialitate de hering ce se serveşte crudă, alături de ceapă albă şi pâine de graham.
După această masă consistentă si delicioasă ne îndreptăm către labirintul la care îmi este gândul de când am pus piciorul pe pământ nemţesc. Ajunsă la poartă, trag aer în piept, împing bariera de la intrare şi pătrund înăuntru... (va urma)                                                                       
                                                        

De la şase la zero în cinci etape


foto: Lenore
 Au început înscrierile pentru clasa pregătitoare, subiect controversat în rândul părinţilor care trebuie să îşi înscrie copiii în “clasa zero”. Sunt cinci etape de înscriere, prima a fost între 5-16 martie. Ultima etapă de înscriere are loc între 11-18 mai, pentru locurile rămase libere.

 

 A fost adoptată legea care introduce clasa pregătitoare în învăţământul primar, unde copii vor învăţa norme de conduită, reguli de politeţe, de comunicare şi dezvoltare a personalităţii. Potrivit Ministerului Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului (MECTS), disciplinele studiate în clasa pregătitoare sunt: Comunicare în Limba Maternă, Educaţie pentru Societate, Dezvoltare Personală, Religie, Matematică şi Explorarea Mediului, Tehnologii de Informare şi Comunicare (jocul cu calculatorul), Educaţie Fizică şi Sport, Muzica şi Mişcare, Arte Vizuale şi Lucru Manual.
În Uniunea Europeană, investiţia în educaţia timpurie este ceva normal. Ţări ca Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia şi Portugalia au introdus clasa pregătitoare pentru elevii cu vârsta de 6 ani. Anglia, Scoţia, Olanda pentru cei de 5 ani şi Luxemburg şi Irlanda de Nord pentru cei de 4 ani.
În Bucureşti, introducerea clasei pregătitoare nu a fost privită cu ochi buni de majoritatea părinţilor care au dat în judecată MECTS. Câteva din motivele invocate sunt dreptul elevului de a-şi alege şcoala dar şi că trebuie să îşi schimbe domiciliul pentru a figura pe străzile arondate şcolilor dorite.
O procedură întâlnită în înscrierile pentru clasa întâi este cotizarea financiară a părinţilor, la învăţătorii ce urmează să le testeze copiii. Mădălina D., mămică a unui băieţel de şase ani, declară că e tare bucuroasă de această reformă şi este sigură că el va prinde un loc la şcoală dorită. Pentru Mihai B. singura dificultatea întâmpinată a constat în dobândirea vizei de flotant la o adresă acceptabilă.
Situaţia din provincie
  Legat de noile reforme din învăţământ, ne-am interesat de demersul înscrierilor la şcoala Dimitrie Cantemir cu clasele I-VIII din Oradea şi de părerea celor implicaţi.
Din scurta întrevedere cu dna. Teodora Codău, directoarea şcolii, am aflat că înscrierea a decurs normal. Părinţii ştiind procedura, nu au existat nereguli de vreun fel. Din cele 100 de locuri disponibile, în prima săptămană s-au înscris 13 elevi. Locurile din grădiniţe sunt supraîncărcate, ei pot fi primiţla şcoală.
Cadrele didactice care vor preda la această clasă vor parcurge câteva cursuri de formare pe perioada verii. In toamnă, şcoala fi bine organizată. Profesorii vor intra prin concurs.
            România se află în urma multor ţări europene. Situaţia tristă din învăţământul românesc este cu atât mai vizibilă cu cât distanţa de centrele mari de învăţământ (din oraşe) este mai mare. În ciuda faptului că unităţile de învăţământ superior se înmulţesc foarte mult, în mod paradoxal, multe şcoli primare şi generale au dispărut din zonele rurale, făcând accesul la învăţământ din ce în ce mai dificil pentru elevii din provincie. Multe zone au rămas ne electrificate în ultimii 20 de ani, făcând accesul la informaţie şi internet imposibile.

 Soluţii la îndemâna tuturor
            Într-o ţară ce geme de posibilităţi pentru îmbunătăţirea economiei naţionale prin agricultura ce se poate folosi de cele minimum 800.000 de hectare de pământ nelucrate, conform ultimelor date ale Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR), interesul pentru exploatarea acestei resurse este minim. Dacă s-ar specula potenţialul agricol, România ar putea deveni un furnizor important de hrană pe timp de criză.
O soluţie ar fi reconversia profesională şi dinamismul pieţii locurilor de muncă care să reorienteze omul la locul potrivit cu reducerea şomajului sau ajutoarelor sociale mai ales în condiţiile în care Uniunea Europeană susţine cu fonduri aceste măsuri.
Se discută la ora actuală despre reorganizarea învăţământului profesional. Voci pesimiste sau lipsite de informaţie aşteaptă în continuare ca Guvernul să îşi asume răspunderea susţinerii sociale a oamenilor care nu produc nimic deşi ar putea, fără să ia nicio măsură personală.
Contează mai puţin ce faci dacă obţii excelenţă în lucrul respectiv. Cu toţii am auzit de genialul Brâncuşi, care, pornind dintr-o şcoală de meserii reprezintă unul dintre reperele mondiale în artă.
              Deşi există probleme organizatorice recunoscute mai ales de părinţi (programul se termină la 11:30 şi este greu de luat copilul de la şcoală sau faptul că există elevi care fac 3km până la şcoală, lucru inadmisibil la această vârstă), trebuie luate în considerare şi părţile bune ale acestei clase pregătitoare, care orientează mai repede copii şi le descoperă mai repede abilităţile pentru intrarea în clasa întâi.



Care este diferenta dintre poze si fotografii?

photo: www.pxleyes.com


Poze.. poze faci pentru facebook, Hi5, Yahoo! Messenger.

Fotografiile sunt deja piese de artă. Culori, sentimente, muzică.. totul transmis prin imortalizarea unei clipe pe care probabil nu o mai poţi retrăi. Saaau.. nu o poţi repeta de două ori ca să fie identică.

 Fotografia este pictura cu lumină a ceva ce în funcţie de acea lumină, transmite un mesaj care este perceput de fiecare privitor în parte diferit, în funcţie de amintirile, trăirile şi toate experienţele acumulate până în acel moment.

Dacă fotograful reuşeşte să redea o imagine exact aşa cum este în realitate, o poate vedea într-un fel în care altcineva nu o poate face.

“Don’t shoot what it looks like. Shoot what it feels like” - David Alan Harvey.

Eşti Fotograf sau "Pozar"?

22/03/2012

Valoarea mea, valoarea mea..

foto: http://www.undergracephoto.com/

Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte, atunci care este valoarea unui cuvânt? "Poate o mie de bani", după părerea unui coleg fotograf, care şi-a vândut prima poezie cu 10 Lei, în clasa a 5-a la o revistă.

Un fotograf câştigă bani din vânzarea fotografiilor la expoziţii, pe site-uri de profil sau la evenimente, ca de exemplu: nunţi, botezuri, aniversări etc. Unii cer mult, alţii puţin în schimbul acestor servicii, calitatea produsului final nu reflectă tot timpul tariful pe care aceştia îl cer la schimb.

De ce cer fotografii sume "colosale" la nunţi? Voi enumera mai jos câteva motive, adunate de pe mai multe bloguri de profil.

1) Sezonul de nunţi durează numai 4 luni, timp în care se fac max 20 de nunţi.
2) Unii se deplasează la evenimentele la care trebuie să participe, chiar şi în alte oraşe. Este nevoie de bani de benzină, asigurare, reparaţii.
3) Se face şi o asigurare a aparaturii, pentru cazul în care un invitat strica aparatura fotografului, din neatenţie/ameţeala.
4) Fotografii au propriile web site-uri, pe care îşi promovează munca. Pentru acestea se mai plăteşte o taxă anuală. Reclamele din publicaţiile de profil costă şi ele ceva.
5) Ar mai fi: încălţămintea, îmbrăcămintea, aparatul de rezervă, bateriile, cardurile, toate costă. Dacă ceva nu e în regulă, fotograful nu este pregătit îndeajuns şi nu poate da tot ce-i mai bun clientului.
6) Ar mai fi workshopurile la care îşi perfecţionează tehnică, testează noile aparate şi obiective.

Alte direcţii în care se duc banii:

- Taxe, taxe, taxe..
- Pc-ul pe care se prelucrează imaginile, hdd-ul, CD-urile, DVD-urile pe care se stochează acestea
- Albumele, hârtia, plicurile

Dacă tragi linie şi faci totalul, rămâi cu echivalentul a 3.000$ din ~50.000/an pe care le-ar câştiga un fotograf.

E un preţ mic pentru o amintire ce rămâne în suflet şi pe hârtie vesnic, nu?

20/03/2012

Călugar cerşetor în centrul Oradei

foto: Lenore

Un presupus călugăr de la Schitul Sfântul Pahomie Carecna, din comuna Păuneşti, judeţul Vrancea, s-a postat în apropierea magazinului Crişul din Oradea, unde aşteaptă donaţii financiare din partea trecătorilor. Sumele vor fi folosite pentru refacerea picturilor schitului, potrivit acestuia. Reprezentanţii Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei spun că regulile Sfântului Sinod le interzic călugărilor practica strângerii de fonduri de orice fel, fără acordul Sinodului în prealabil.

Schitul al cărui membru este călugărul care nu a vrut să îşi dezvăluie numele, nu se află în registrele Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, conform părintelui Ionescu, ofiţer de presă al instituţiei. La o căutare amănunţită, nici Patriarhia Romană nu găseşte acest schit, al cărui existenţă se află în registrele Administraţiei Financiare şi în cele ale Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, fiind înregistrat în 18 Ianuarie 2000 ca societate comercială. Nu există niciun fel de cale de comunicare cu schitul, acesta e “o mănăstire izolată, fără telefon”, după spusele “călugărului”.
 
Bărbatul îmbrăcat în haine călugăreşti a refuzat să răspundă întrebărilor unui trecător şi ale reporterului, evitând contactul vizual cu ei şi a refuzat prezentarea unei legitimaţii sau să elibereze o chitanţă în schimbul donaţiei primite, justificarea este cel puţin una hilară: “nu ai încredere, nu dai”. Nici rostul drumului pe care l-ar fi făcut din comuna Păuneşti până în Oradea, de ~600km nu l-a putut justifica. În ciuda faptului că nu prezintă încredere, acest “călugăr” primeşte donaţii pe care le trece într-un caieţel. “E răceală de credinţă, cum e criza aşa şi donaţiile”, spune el.

Secretele măicuţelor din Bucureşti

Din păcate, acesta nu este un caz singular. Un caz similar este cel al unor măicuţe de religie catolică care împărţeau iconiţe ortodoxe pe stradă în preajma sărbătorilor pascale, anul trecut în Bucureşti, în aşteptarea unor donaţii pentru grupul de maici din care făceau parte. Pe spatele iconiţelor scria că acestea au fost sfinţite la Patriarhia Romană.Puse în faţa acestei descoperiri de către cei care le dădeau bani în schimbul lor, femeile evitau să răspundă şi se făceau repede nevăzute.

Viaţa grea din mănăstiri îi conduce pe călugării şi măicuţele adevărate să iasă din chiliile lor ca să strângă fonduri pentru întreţinerea lor sau a mănăstirilor din care provin, cu acceptul Sfântului Sinod. Aceştia vând obiecte croşetate sau de cult făcute în incinta mânăstirilor din care provin.

Printre ei există şi false feţe bisericeşti ce apelează la tot felul de “trucuri” pentru a câştiga un ban în plus pentru a se întreţine pe sine, de multe ori nefiind controlaţi de niciun organ al Statului. Oamenii milostivi devin astfel victime ale şireteniei escrocilor, ce scapă fără pedepse.

19/03/2012

Reuters News Agency - Aachen, Germany


Aachen, Germany: close to the borders with the Netherlands and Belgium, Paul Julius Reuter, founder of the Reuter's News Agency started sending news 1850 with pigeon post to Bruselles, from the roof of this house.

foto: Lenore

foto: Lenore

foto: Lenore