Când istoria şi tradiţiile sunt neîngrădite (I)

foto: Lenore

  Gerul mă loveşte în faţă când ies din autocar. Este ora 4:30, strada este pustie şi udă. Mă aflu în autogara din Aachen- Germania, unde staţionează încă două autocare în care se zgribulesc călătorii de frig. Cu un geamantan într-o mână şi cu rucsacul cu aparatul de fotografiat în spate, îmi încep aventura culturală şi culinară într-o ţară despre care ştiu prea puţine pentru câte poveşti minunate ascunde. E abia jumătatea lui Iulie, dar miroase a toamnă. Sunt cam opt grade, bănuiesc... Îmi ridic gulerul și trag fermoarul gecii. O iau agale pe aleea dintre blocuri. Ajunsă în staţia autobuzului care mă va duce la destinaţie, observ cât de curate sunt străzile. Este minunat să priveşti în jurul tău şi să vezi cât de îngrijit este totul. Gardurile vii sunt tunse milimetric şi florile din spaţiile verzi au un miros dulceag, bicicletele parcate în spaţiile special amenajate nu sunt vandalizate şi strada udă de ploaie este ca o pârtie de cleştar ce o ia la vale, către centru.

Călătoria către centru nu durează mult, când ajung în staţie sar din autobuz şi mă uit în jur. Totul este minunat. Răsăritul soarelui colorează clădirea de-un gri murdar a domului într-o nuanţă de orange ce îl transformă dintr-o clădire cu 6 stiluri arhitectonice diferite într-o clădire impunătoare prin toate elementele decorative care o acoperă, plăcută privirii.

Străzile se animă de oamenii grăbiţi, care în drum spre servici se opresc la cafenelele şi braseriile ce inundă străzile cu miros de cornuri coapte şi cafea proaspăt măcinată.

Trec pe lângă ele, urc străduţa ce mă conduce către muzeu de presă care se afla în vecinătatea clădirii unde a fost primul sediu Reuters din lume. De pe acoperişul acestei case, Paul Julius Reuter a trimis ştiri către Bruxelles prin porumbei călători, acesta fiind primul schimb de ştiri din lume, în anul 1850.

Merg mai departe. Drumul pietruit străbate oraşul în serpentine, descoperind la fiecare pas clădiri ce par a fi scoase din poveşti, cu stucaturi unice şi picturi viu colorate.

Scot din buzunarul jachetei o hartă mototolită şi caut pe ea drumul cel mai scurt către biroul de informare pentru turişti, pentru a întâlni ghidul ce îmi va prezenta oraşul.

Trebuie să ajung în centru, lângă “Elisenbrunnen”, o fântână din care curge apă termală, descoperită în secolul 1. E.n, când a fost fondat oraşul de către armatele romane, care au construit băile militare de aici. Astfel a aparut denumirea oraşului, “Bad Aachen”, “Aix-la-Chapelle” (franceză) sau “Aquisgranum” (latină). 

foto: google.com

O iau din loc şi caut cu privirea turla clădirii Primăriei, de care am auzit câteva poveşti. “Aachen a fost oraşul de încoronare a 30 de împărați ai Sfântului Imperiu Roman între anii 813 și 1531” – aud o voce din spatele meu. Mă întorc şi văd un bărbat venind spre mine, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, o persoană interesantă aş putea spune. Nu seamănă cu cei din jur, se distinge de ei prin bascul pe care îl poartă pe o ureche şi vorbeşte romană. Este singurul ghid al Aachen-uli care este de naţionalitate romană şi care-i cunoaşte istoria mai bine decât mulţi locuitori. “Cele mai mari imagini istorice ale Romantismului sunt frescele artistului Alfred Rethel care se află în sala de încoronare a Primăriei. Acestea redau imagini din viaţa lui Carol cel Mare dar şi pe romani descoperind izvoarele termale, în locaţia unde se află la ora actuală acest oraş”. Fascinată mă uit în sus spre clădirea la care am ajuns în câteva minute parcă plutind, imaginându-mi ceremoniile de încoronare fastuoase la auzul celor povestite de ghid.

După turul făcut în minunata clădire ne îndreptăm spre “Lousberg”, punctul ce mai înalt al oraşului, de unde putem vedea împrejurimile. Privind în zare, văd locul pentru care am venit aici: 5 km mă despart de punctul de joncţiune al celor trei graniţe ale Germaniei, Olandei şi Belgiei: Labirintul din “Der Dreiländerpunkt” (punctul celor trei ţări)- cel mai înalt punct al Olandei. Acest labirint este un labirint viu, în care o dată intrat, trebuie să parcurgi toate traseele ca să poţi ieşi din el.

Drumul către labirint se poate face cu autobuzul sau pe jos şi este foarte interesant deoarece străbate pădurea până la destinaţie. Cum nu există graniţe între cele trei ţări, acestea sunt marcate cu o linie albă vopsită pe asfalt şi pot fi confundate cu marcajele rutiere. Partea stângă a străzii se află în Germania şi cea dreaptă în Olanda. Trotuarele de pe partea germană sunt gri, cele olandeze sunt roşii. Îţi dai seama în ce ţară te aflii doar privind la numărul de înmatriculare al maşinilor sau la culoarea pavajului.

Înainte de a intra în labirint ne potolim foamea cu o specialitate olandeză, “Matjesherring”, o specialitate de hering ce se serveşte crudă, alături de ceapă albă şi pâine de graham.

După această masă consistentă si delicioasă ne îndreptăm către labirintul la care îmi este gândul de când am pus piciorul pe pământ nemţesc. Ajunsă la poartă, trag aer în piept, împing bariera de la intrare şi pătrund înăuntru... (va urma)