Comoara din Adâncuri

foto: google

Stau pe marginea patului dublu din mijlocul camerei, ce este acoperit de o cuvertură portocalie. Lumina roşiatică a soarelui colorează încăperea într-un mod plăcut in jurul meu, parcă îi dă viaţă.  Pereţii sunt capitonaţi cu portrete de femei ce te privesc seducător din ramele lor: unele îmbrăcate retro, altele se mândresc cu coafurile pe care le au.

Acest puzzle de personaje se întinde pe tot peretele şi ocoleşte întrerupătorul şi rama uşii. Pe peretele alăturat sunt câteva rafturi cu cărţi de bucate cu diferite specifice tradiţionale. Dedesubtul lor, biroul sufocat de reviste parcă strigă să fie uşurat de povara pe care o susţine. Peretele opus este format în întregime de geamuri mari fumurii, care dezvăluie o suprafaţă largă a oraşului inundat de roşeaţa apusului. Maşinile arată ca nişte licurici, grăbite să ajungă la destinaţie. Ultimul perete este ocupat de un dulap de haine, de o oglindă înaltă până în tavan, de o chitară, mai sunt câteva ghivece cu flori plăcut parfumate şi o bicicletă agăţată în cleme pe perete.

Stăm faţă în faţă. De pe marginea scaunului mişcă energic dintr-un picior. Mâinile-i delicate deschid cu viteză o tabacheră veche din care scoate o ţigară subţire pe care o duce la buze. Pune tabachera pe-un picior şi cu cealaltă mână îşi face loc printre revistele răvăşite pe masă ca să ajungă la brichetă. Din reviste cad petice colorate şi uşor roase pe margini, decupate din paginile şifonate. După ce îşi aprinde ţigara, trage puternic din ea şi pentru câteva clipe reţine aerul în plămâni. Lasă capul pe spate şi dă drumul fumului pe gură, uşor. Arată de parcă ar fi luat o gură de oxigen într-un ocean agitat de-o furtună puternică.

Închid ochii în încercarea de a nu lăcrima din cauza fumului lăptos ce formează un zid între noi şi respir printre dinţi. Cu mâna dau la o parte neplăcută perdea albă din faţa mea. Caut să-i întâlnesc privirea. Se uită spre mine şi cu ochii de-un verde crud parcă mă întreabă de ce îi invadez cochilia în care se ascunde de atâta timp. Nici eu nu ştiu. Mă fascinează. Vreau să descopăr ce ascunde în spatele unei măşti cu care foarte mulţi sunt obişnuiţi. Vreau să şi-o dea jos şi ca să îi descopăr adevărata faţă. Toţi ascundem lucruri nebănuite un spatele unor aparenţe ce corespund criteriilor impuse de societate sau de grupurile din care facem parte. Asta vreau acum. Secretele unei persoane fascinante.

Geamul întredeschis lasă gălăgia oraşului să spargă tăcerea din cameră. Zgomotul de fundal se aude din ce în ce mai încet, îl acoperă un refren de chitară, venit parcă din vis. Mă uit în jur să văd de unde vine muzica, fără rezultat. Zâmbesc timid şi-i văd telefonul luminând în mână. Îl închide şi mă întreabă: “Acum că mi-ai văzut secretul, mai stai sau eşti prea speriată şi vrei să pleci?“ Zâmbeşte blând şi se joacă cu ţigara în colţul gurii.

El este Bogdan, student în anul 3 la Medicină. Dacă l-ai vedea, nu i-ai ghici hobby-urile. Este înalt şi bine făcut, poartă haine curate şi elegante iar când are o cămaşă uşor sifonata pe el, o poartă ca e “trendy”. Părul ciufulit nu îl ascultă niciodată şi se aranjează cum vrea el, “e mai rebel că stăpânul lui”. Ochii sticloşi te transpun în altă lume dacă zăboveşti mult privindu-i. Buzele ascund un zâmbet cuceritor pe care nu multă lume are norocul să-l vadă.

“Trebuie să facem cunoştinţă din nou, Leno. Până acum mă ştiai ca Bogdan, studentul la medicină din anul 3, cel care se plimba cu bicicleta prin oraş, căruia nu reuşeai să-i smulgi nici două cuvinte de timid ce era. Acum sunt Bogdan, studentul căruia îi place să se plimbe cu bicicleta la apus în parc. Îmi place să mănânc vată de zahăr pe băncuţa de lângă podul mare şi să privesc lumea. Ador fotografia, în special să aranjez eu modelele. Le machiez, le aranjez exact aşa cum îmi place să le văd şi cum le stă lor cel mai bine, până la cel mai mic detaliu. Le modelez ca un sculptor, le fardez ca un pictor iar portretele ies ca nişte opere create de Dumnezeu.”

Privesc întrebătoare spre biroul plin de foi şi reviste. “Arta ce-ţi bucură papilele gustative! Cumpăr reviste culinare sau cărţi cu specificul local oriunde mă duc prin lume. Am distrus revistele mamei decupând reţete din ele. Încă le caută, nu ştie că-s la mine, hehe.”

Pe Bogdan l-am întâlnit de mai multe ori, cu diferite ocazii. Prima oară l-am văzut în faţa Ateneului Român, pe scări, pierdut în gândurile lui. Altă dată l-am văzut în grupul meu de prieteni, studenţi şi ei la medicină. Când am făcut cunoştinţă era la timid şi încerca să mă evite. Amicii lui îl luau la restaurant cu ei ca să îşi lărgească cercul de prieteni, iar el venea cu ei la întâlniri “pentru pasiunea pentru bucătăria internaţională”. Au trecut câţiva ani de atunci. Cum am ajuns acum, aici? Pasiunile comune ne-au unit drumurile de nenumărate ori.

Cu paşi grei se îndreaptă spre chitara rezemată de perete şi o ia uşor. Se aşează pe covor şi începe să ciupească corzile într-un ritm vesel. Oftează cu melancolie şi priveşte pe geam agitaţia de afară. “Câte simţuri, atâtea pasiuni.. Tata râde de mine, zice că nu-s bărbat. Mi-a aruncat de câteva ori ghivecele, nervos că dau banii pe “buruieni aromate” în loc să ies cu fetele în oraş. N-au scăpat nici zambilele de el. De chitară nu a zis nimic, chiar el mi-a luat-o de ziua mea, la paişpe’ ani. Talentul culinar e moştenit de la mama, şi e mândră de mine. Câteodată mă dă la o parte de la aragaz, că „treaba asta-i de femei“, eu să fac altceva. Pasiunea pentru frumos se reflectă şi în styling, îmi place să le transform pe fete în zeiţe ale frumuseţii. Şi le fotografiez. Le împodobesc cu bijuterii, sclipici sau mărgele pe pielea fină acoperită de o rochie subţire.. ţi-e mai mare dragul să le priveşti.“

Îl ascult fascinată de felul în care  povesteşte. Îmi transmite bucuria adusă de fiecare lucru pe care-l face cu-o pasiune înflăcărată. E dovada unui om ce are curajul să-şi îndeplinească visul şi de a lupta pentru el, în ciuda piedicilor pe care le întâmpină. Părinţii lui l-au forţat să urmeze facultatea de medicină ca să nu aibă probleme financiare în viitor. Lui Bogdan nu îi displace ideea de a fi medic, nu vrea să îşi supere părinţii dar vrea să îşi urmeze visele. Cazuri similare a întâlnit şi la colegii lui care nu îşi trăiesc visul, nu găsesc bucurie în ceea ce fac şi marginalizează pe cei care au curajul de a fi diferiţi. Bogdan a fost dat la o parte foarte mult timp dar a avut norocul de a avea prieteni care l-au acceptat aşa cum e el, “fetiţa familiei”, după cum e caracterizat de părinţii lui şi l-au ajutat să nu îşi piardă încrederea în sine.

“Nu mă întreba de fete. Despre ele vorbim altă dată, acum hai să te servesc cu o delicatesă franţuzească. Te lingi pe degete, nu alta!”

Fiecare din noi ascunde câteceva. Acum încep să pun cap la cap lucrurile şi formez în minte un tablou ce-l descrie pe acest tânăr cât mai bine şi regăsesc în el un şablon întâlnit în multe alte persoane. Aparenţele înşală mult, visele devin irealizabile dacă le ignori şi ajungi să îţi consumi viaţa făcând lucruri care nu îţi plac. Îmbătrâneşti cu o tristeţe în suflet şi nu îţi dai seama de ea. Îţi direcţionezi copilul spre hobby-urile tale ca să îţi îndeplinească visul  pe care tu nu l-ai trăit.

Nu lăsa timpul să treacă, îndrăzneşte să iti trăieşti visul ca să îţi umpli inima de fericire, fii vesel şi puterea de a te bucura din orice lucru mărunt va veni mai uşor.